PETRA ZICE

O PRIMĂVARĂ ŞI DOUĂ MORŢI ÎMBRĂŢIŞATE PE TROTUAR

   Mă trezesc greu. E încă întuneric în dormitor, de la draperii, dar simt că nici afară nu e rost de lumină. Bănuiala se transformă repede în certitudine, în drum spre bucătărie. A plouat. Îmi fac nesu', deschid laptopul şi mă gîndesc ce naşpa să fie atît de urît chiar pe 1 martie, cînd e baba mea. Trag din ţigară şi odată cu fumul iese şi un: ''eh, au mai fost şi alţi ani răi, mai contează încă unul?'', dar nu apuc să termin lamentaţia că se şi despică o fantă în cer, cît să lase o rază de soare să pornească la drum. Şi mai pătrunde una. Şi-ncă una. Simt că mi se luminează chipul, că se îndulceşte perspectiva. Şi cum de cînd mă ştiu sînt ca vremea, îmi las elanul să-şi facă de cap, mă dichisesc ''umpic'' şi ies.
   Afară, ce să vezi? Lume. Oameni. Peoples. Guys. Fellows. Folks. Tineri. Bătrîni. Fără vîrstă. Flori şi mărţişoare, zîmbete în varii game de culori, tristeţi abia schiţate sau poate doar închipuite. Oricum, puţine. Pentru că nu mă grăbesc foarte tare, privesc şi ascult. Văd şi aud. O magnolie îşi strigă bucuria învierii în timp ce la rădăcina ei face pipi un cuţulică ţanţoş şi lătrăcios.  

     Mă depăşesc doi tineri. Îl văd pe el cum o ia de mînuţă şi aud cum o întreabă cu vocea gîtuită de emoţie: ''Cu şuba asta pe căldura asta?'' Ea rîde şi răspunde cu o explicaţie naivă. El e mulţumit de răspuns, o pupă, fericirea e simplă, merg mai departe. Ei. Eu mă opresc să privesc nişte ghiocei care s-au grăbit să moară, timp în care fac rapid în gînd un calcul al posibilelor mărţişoare care s-ar putea ivi azi. Îmi dă cu zero, fac o poză şi merg mai departe.

    La destinaţie se consumă rapid scopul, urmează întoarcerea. Alt drum, altă mirare. În vremuri în care pare că nimeni nu mai poate depăşi graniţa propriului Eu, am întîlnit azi persoane preocupate de cei aproape, pregătite să ofere şi să primească, gata să întrebe şi să răspundă. Aşa am putut să privesc ziua asta şi ca pe-o sărbătoare, nu numai ca pe un început calendaristic al unui anotimp de probă. De probă a tranziţiei. A tranziţiei către următoarea tranziţie. Succesiune greoaie şi obositoare, la capătul căreia, pentru mine, azi, va rămîne doar o primăvară bîzdîcoasă şi două morţi îmbrăţişate pe trotuar. La mulţi ani! :)



CE-AR TREBUI SĂ ŞTII, DACĂ AI CHEF SĂ DEVII CHARISMATIC



  Cu toții cunoaştem cel puţin câteva persoane care cuceresc toată lumea ce le iese în cale. Charisma lor este greu de cuantificat și nu poţi să nu te întrebi, totuși, cum de se simt ei atît de în largul lor și tu atît de atras/ă. Cum o fac? În mod evident, unii se nasc cu un astfel de instinct, iar alţii studiază ce funcționează cel mai bine în relaţiile cu cei din jur și  încorporează această rutină în viața lor de zi cu zi. Cele mai importante dintre noile obiceiuri dobîndite, par a fi mesajele verbale pe care le comunică altora. Trec în revistă aici, unele dintre cele mai importante lucruri pe care le fac aceştia (poate la fel de des ca și altele) în fiecare zi, şi pe care ar trebui să ţi le însuşeşti dacă aspiri la statutul de ''persoană cu charismă''... :-)
    Sînt politicoşi atît cît poate cineva fi. Cuvinte ca "Te rog" și "Mulțumesc" ar putea fi inutile din punct de vedere tehnic în anumite situaţii, dar acestea sunt de neprețuit dacă vrei să fii charismatic. Am văzut de exemplu un videoclip în care un tip jefuia un magazin, cerînd foarte politicos să i se dea banii. Privindu-l, deşi mascat, vocea şi gestica te face parcă să-l simpatizezi puţin, chiar dacă eşti conştient că el trebuie să ajungă la închisoare.
    Ei recunosc micile favoruri. Spune cît poţi de des: "Cu plăcere." Aceste două cuvinte scurte comunică cu mult mai mult decît "Nicio problemă." sau "Dap.'', atunci când cineva îţi mulțumește pentru ceva. Oamenii charismatici apreciază că li s-a mulţumit și simt nevoia să te răplătească verbal într-un mod agreabil.
    Ei oferă laude semnificative, generoase. Cuvântul cheie aici este "semnificativ". Oamenii charismatici fac complimente sincere, nu timide şi niciodată slugarnice. Atunci cînd simt ei că cineva merită laude, o spun pur şi simplu.
    Charismaticii exprimă empatie sinceră. Ei folosesc fraze de genul "Asta trebuie să te fi făcut să te simți foarte mîndru," sau "Îmi pot imagina că te simţi furios", în ambele situaţii explorînd și validînd sentimentele altora. Căci nu este niciun secret: toată lumea vrea să fie înțeleasă.
    Ei împărtășesc informații utile. Unii oameni adoră să acumuleze informaţii şi să le păstreze doar pentru ei, deoarece îşi imaginează că deţinerea lor îi face mai puternici. Nu fii o astfel de persoană şi împărtăşeşte cunoştinţe, informaţii, de cîte ori poţi. Cu o menţiune importantă, totuşi: oamenii cu adevărat agreabili ştiu că "informația" și "zvonul" nu înseamnă același lucru.
   Aceştia îşi oferă ajutorul. Mulți dintre noi dorim să contribuim la bunul mers al societăţii noastre, dar de multe ori nu știm de unde să începem. Cei mai charismatici dintre noi îşi încep căutarea pentru șansele de-a ajuta, în familiile lor, în comunitățile în care trăiesc sau în anumite mici momente ale vieţii lor de zi cu zi. 
   Ei vorbesc cu încredere justificată. Charismaticii nu se laudă, nu agrează lăudăroșenia. Atunci când se confruntă cu situații dificile, în special lucruri care afectează alți oameni, ei sînt cei care abordează problema cu un aer de calm, curiozitate și încredere. Nu-i exclus să-i auzi spunând lucruri cum ar fi: "Hm. Mă întreb cum vom rezolva acest lucru."
   Ei folosesc nume și titluri care denotă respect. Persoanele charismatice amintesc numele altor persoane și folosesc titlurile lor în circumstanțe care fac ca aceste persoane să se simtă bine. Este nevoie de o lungă perioadă de timp pentru a câștiga titluri de genul "doctor" sau ''academician'', de exemplu; de ce nu le-ar folosi? 
   Ei îşi exprimă încrederea lor în alţii. Patru cuvinte simple: "Eu cred în tine.", reprezintă un tip de validare care poate conduce la multe realizări, dar şi la afecţiune pentru persoana care dă validarea.
   Ei îşi amintesc că fac parte dintr-o echipă. Un sentiment de camaraderie face orice situație dificilă mai uşor suportabilă. Avînd şi un puternic simț al umorului, o pot face chiar să pară distractivă. Într-adevăr, charismaticii sunt cei care spun  în momente  grele lucruri de genul: "Hei, sîntem cu toții în rahatul ăsta.", şi muncesc din greu alături de ceilalţi, pentru a atinge obiectivele întregii echipe. 
   Ei lasă pe alţii să ia propriile decizii. Persoanele charismatice au încredere în opiniile lor, dar recunosc că alte persoane pot vedea lucrurile în mod diferit, și că ei trebuie lăsaţi să-şi aleagă propriul drum în viață. Mai mult decît atît, liderii charismatici nu se tem să delege și apoi să aibă încredere în ceilalți că vor realiza ceea ce le-a cerut să facă.
    Ei ascultă și vor să audă mai mult. Charismaticii sînt ascultători activi și sinceri. Fie că le spuneţi părerea, o poveste sau că le cereţi sfatul, ei răspund cu întrebări și indicii verbale care sugerează că sînt prezenți în acel moment, chiar interesaţi. Pentru oricare dintre noi timpul este resursa cea mai valoroasă și, totuși, ei sînt mai mult decât dispuşi să-l împartă cu tine. 
   Ei își asumă responsabilitatea pentru greşelile lor cu umor, sînt visători, optimişti şi pentru că sînt de multe ori visători, de tot atîtea ori îi poţi auzi întrebînd: "De ce nu?", atunci cînd tu ai fugi mîncînd pămîntul. Succes şi să ne revedem (mai) charismatici!
    

      DIN DRAGOSTE DE CARTE

Există locuinţe în care vei intra şi nu vei vedea o carte. Una singură, fie ea şi cu reţete culinare sau cu sfaturi pentru cultivarea viţei de vie. Gazdă impecabilă, te poate invita cu generozitate într-un tur al casei, ca să-ţi arate ultimele achiziţii în materie de aparatură electronică şi design interior, bijuterii şi parfumuri scumpe, camera copilului copil sau adolescent, mansarda ticsită cu lucruri “de la mama” sau garajul cu Audi şi ustensile de grădină. Şi tu, umil iubitor şi slujitor de carte, vei căta cu privirea acel loc numit îndeobşte “bibliotecă”. Şi poate vei ceda o clipă ispitei acelor cai nărăvaşi ai indiscreţiei şi vei întreba mai mult şoptit, aşa cum am făcut eu: “Dar biblioteca unde este?” Nu ştiu ce vi s-ar putea răspunde vouă, dar mie absenţa ei mi-a fost motivată aşa: “Noi sîntem oameni de afaceri, plecăm dimineaţa şi ne întoarcem seara. Cine mai are timp de cărţi?” Am aprobat timid cum am şi întrebat, mi-am fumat ţigara, mi-am băut cafeaua şi am tăiat-o.  

Dacă mă gîndesc că asta nu mi s-a întîmplat doar o dată, pot afirma fără teamă că mă înşel, că numărul lor este într-o vizibilă creştere şi că impulsul acela de snob, de-a achiziţiona orice nouă apariţie editorială, bestseller au ba, doar că să le aşeze frumos pe raft şi să dea bine, s-a atrofiat la mulţi. Ceea ce nu e rău pînă la urmă, căci unde-i stă mai bine unui volum decît în mîinile sau rafturile unuia care ştie dincotro vine lumina?

Din prea multă dragoste de carte, aduni. Şi te uiţi prin una, şi zăboveşti pe alta. Şi iar aduni. Zici, lasă că poate şi asta îmi va oferi ceva, termin ce citesc acum şi văd după, şi tot aşa.

Eu nu m-am îndurat niciodată să renunţ la cărţi. Ba mai mult, s-a întîmplat să le găsesc aruncate lîngă tomberon şi să le culeg cu grijă. Pe vremuri mama le dădea la legat, iar cînd asta n-a mai fost posibil, am tăiat carton şi le-am învelit eu cu drag. Numărul lor a sporit în timp, proporţional cu interesul meu pentru ele, dar şi prin amabilitatea unora care au dorit să mi le ofere. Acum, dacă îmi arunc privirea peste cei vreo opt-nouă metri pătraţi de cărţi frumos împrăştiate nu numai în bibliotecă, înţeleg că numai vreo doi înseamnă ceva pentru mine. Din ăştia doi metri, doar cîteva îmi stau la capul patului şi doar spre alte cîteva îmi îndrept gîndul sau atenţia constant. Praful se-aşterne al naibii de repede pe cărţi şi numai şi ăsta ar fi un motiv suficient ca să mai dau din ele. Zic. Şi totuşi mi se pare că nu pot. De parcă ar trebui să-mi tai un deget, sau chiar mîna întreagă. Dar dragostea de carte înseamnă pînă la urmă şi filtrare, mă sugestionez. Separare ghidată de propriul sistem de valori, pe care ţi l-ai creat aşa cum ai fost învăţat sau cum te-ai priceput. Oricît de rău mi-ar părea, sentimentul că o epurare este absolut necesară, nu-mi dă pace. Va fi una şi bună, pe care o voi începe chiar acum. Cu, iertat să-mi fie, Mircea Florin Şandru. De ce? Pentru că de la un poet cu peste 20 de volume publicate şi un CV impresionant, la mine nu a ajuns decît o singură carte: Legătura de sînge. Din care îmi place doar Toamnă la Lupşa:

,,Case pe dealuri în soare

Cu aur retina le-mbracă

Pe marginea pleoapei, opacă

Trec păsări de crom, orbitoare.

E clipa atît de subţire

Că taie meningele, rece

Se simte şi doare cînd trece

Păianjenul negru pe fire.

Se aude o voce departe,

Pe culme o voce răspunde

În arbori tăcută pătrunde

O lină lumină de moarte.’’

DE CE ŢI-E FRICĂ,  NU SCAPI – O FENOMENOLOGIE                                                 VESELĂ

  De ce şi-e frică, nu scapi. Aşa se spune. Avertismentul ăsta apocaliptic a intrat în viaţa mea cumva prematur, ţintuindu-mă într-o gardă permanentă şi perfidă.

  Nici n-am zis bine – întîi în gînd , apoi în plînsete isterice sau înfundate – „M-e frică de avioane!”, şi n-a trecut zi în care să nu le aud sau să nu le văd brăzdînd cerul. De fapt nu avioanele erau problema ci noaptea şi sunetul acela care pătrundea pînă în camera mea micuţă. Ajungea ca un zbîrnîit de gîndac monstruos, trecînd prin perna sub care îmi vîram cu groază capul. Apucasem să văd la televizor un raid aerian şi dezastrul pe care îl produceau bombele alea, pe care focaliza camera. Nu mai dormeam pînă la zi.

  Nici n-am zis bine: „Mi-e frică c-o să moară vrăbiuţa!”. Şi-a murit, şi-am îngropat-o cu cruce din ramuri de liliac. Apoi am zis: „Mi-e frică c-o să se ofilească ghioceii de la mama!”, şi-a doua zi erau galbeni-negri şi uscaţi, ca pergamentul de la Marea Moartă. Am plîns şi mi-a curs sînge din nas.

  Şi tot aşa. Pînă m-am prins că se impune implementarea unei noi strategii, că de fapt nu că ţi-e frică e problema, ci cum şi de ce ţi-e frică. În ziua supremei revelaţii m-am înseninat la faţă aidoma îngerilor lui Isus, şi cu un rînjet coborît direct din sacra iluminaţie, am zis: „Mi-e frică c-o să moară Ceauşescu!” Şi-a murit. „Mi-e frică c-o să fiu iubită!” Şi-am fost. A urmat: „Mi-e frică să nu-mi mărească salariul!” Şi mi l-au mărit. Strategie competitivă. Eficienţă one hundred per cent.

  Dar a venit o zi de noiembrie, cînd am plimbat printr-un Bucureşti extrem de ud şi rece, rezultatul biopsiei renale: AMILOIDOZĂ. Cum am aflat ce-i asta şi cu ce se mănîncă, strategia mea pînă ieri victorioasă, a tresărit sub pămînt, ca o cîrtiţă bătrînă. Am zis:”Mi-e frică c-o să moară mama!”, şi soarta cu chip de zicală blestemată, mi-a dus-o departe. Şi-a fost negru, şi-a fost scrum, şi-am zis: „Mi-e teamă că cineva o să mă scoată din pustiul ăsta!”, şi-a funcţionat. Magic. Cu tam-tam, cu răsturnări de clape şi cu armate de îngeri ce trudeau la facerea luminii.

  De-atunci, frecvenţa temerilor mele este practic imposibil de cuantificat. Alternanţa, la fel. Un zigzag abracabradant, cînd angelic, cînd mefistofelic, în care aud acum, la standard Dolby Digital şi cu volum la maxim: „ Mi-e teamă că ceva bun o să se întîmple şi cu România!” sau: „Mi-e teamă c-o s-ajung iar omu’ potrivit la locu’ potivit!”, sau: „ Mi-e frică c-o să continui să scriu!” Mai rău decît toate, e c-a-nceput să-mi fie frică să n-ajung virală, dar despre asta vă spun mîine.

            

DE ZILELE IUBIRII - TOP 1(UNU) POEZII DE DRAGOSTE
   (MIC OMAGIU IUBIRII ŞI PRIETENIEI, DEOPOTRIVĂ)

                                                                 
                             ADRIAN SUCIU
                             VULTURII TANDRI

Un om avea o dragoste şi o ţinea ascunsă.
O îmbrăca, o hrănea, o împăca
şi o ţinea ascunsă. Într-o zi s-a făcut iarnă
şi omul a uitat de dragostea lui ascunsă.
Cînd şi-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet
dar ea îngheţase şi roiau vulturii tandri în jurul ei. Numai
buzele ei mai erau calde şi-a murmurat:

''Cine-a mîngîiat cu dragoste obrazul mortului
ştie că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheaţa,
nici cu mătasea, nici cu nisipul.''

CRISTI IORDACHE

                    EU STRĂINUL CE SÎNT, TU STRĂINA DEPARTE

Străino ce speli pietre la marginea lumii
cu pîrîuri de sînge, izvor, ochii-ţi verzi.
Ai tăiat jumătate din suflet, dar nu mi
l-ai dat. Rezistenţa nu ne vrea siamezi.
Te mistuie norul în pîntec şi sînii aezi
îţi cîntă zvîcnind, poeme-nchinate-mpărţirii
cu străinul ce sînt. Rătăciţi siamezi,
pribegim înspinaţi prin desişul muririi,
pe cărări neştiute. Amorul ni-i urlet
nebun. Mă săruţi pe delir, te aud cînd oftezi
şi ne smulgem artera jumătăţii de suflet
durut, să urcăm în eter amîndoi. Siamezi.
Eu, străinul ce sînt, tu străina departe
fără ziuă şi soare, orfani la amiezi,
ne atingem falangele-n pajişti de soarte
peste lutul-mătase, doi muriţi, siamezi.

                                                          ALICE VALERIA MICU
                                            TU NICI CÎND PLECI NU PLECI DE TOT

Tu nici cînd pleci nu pleci de tot.
Întîi se duce gîndul întîrziat între
buzele tale şi coapsa mea stîngă - mirajul
zorilor trezite de tremurul fiinţei mele.

tu nici nu ştii să pleci de tot.
Îţi pleacă telefonul, pantofii de piele, mormanul 
de chei şi ţigările, îţi pleacă pielea, ca o năpîrlire a şoaptei,
iar ochii tăi rămîn să-mi ardă umbra
fierbinte.

De fapt, nu poţi pleca.
Vidul refuză să ocupe spaţiul
golit de tine,
negînd principiul vaselor comunicante.

Cum aş putea respira aerul
ce ţi-a luat locul?
De parcă aş priza dependenţa
de singurătate.

                                                             ANCA OPRESCU
                                                              NICICÎND DOI

Un singur munte, nicicînd doi,
urcuş îi eşti,
eu vale
acelaşi timp curge prin noi
eu pas îi sunt,
tu cale

Pe-acelaşi chip Clipa încrustăm
eu lacrimă
tu zîmbet
pe-aceeaşi coardă adăstăm
tăcere, eu,
tu cîntec

Un singur Soare ne e rug
cenuşă-i sînt,
tu focul
lumină ţeşi la straiul Lumii
eu rană-i sînt,
tu trupul

Sîntem doar unul
între noi, nicicînd doi.




MAI TARE CA RĂZBOIUL STELELOR - VALENTINE'S DAY VERSUS DRAGOBETE

Nici nu începe bine anul nou, că cele două armate îşi recapătă brusc identitatea; toţi oştenii se reîntrupează aidoma răului Terminator, cată cu privirea Forţa printre galaxii, se caută şi se grupează, apoi cu tăria lui Făt Frumos care a băut din apa vie, în ritm de folck românesc sau capitalist decadent, după caz, încep atacul.

Pentru că un lucru este clar, avem dragobeţi declaraţi şi valentini/e cu ştate grele de plată în comerţul de sezon. Confuzia începe fix în 14 februarie, cînd dragobeţii convinşi intră-n sarabanda inimioarelor şi durează pînă-n 24, cînd cei ce-l cinstesc pe Valentin îşi recapătă brusc memoria şi mîndria de a fi român, votînd a doua oară.

Nu ştiu ce mă amuză mai tare, nonşalanţa cu care se dedau Valentinii sărbătorii  sau vehemenţa dragobeţilor, duplicitatea lor sau lispa de graţie cu care şi unii şi alţii îşi dau la gioale. Nu ştiu ce mă întristează mai tare, faptul că eu mă simt cumva amputată de un simţ în incapacitatea mea de a mă asimila acestui moment sau uşurinţa cu care se urcă în acest balon numit IUBIRE. Căci da, roşul gonflabil îşi va pierde aerul a doua zi, fie ea asta 15 sau 25. Pluşul se va scămoşa şi de sub strălucirea aurului va ieşi negrul de tinichea. Între cele două momente rămîne vidul cel de toate zilele, camuflat sau în toată splendoarea nefiinţei.  

Nu voi propovădui  aici minunea iubirii de zi cu zi. Aceasta nu trebuie explicată de nimeni ca fiind o necesitate, o trebuinţă. Ea este dacă este. Nu se învaţă la nicio şcoală, vine direct din sînge, în sînge. Dacă vine. Şi dacă nu vine şi vă îmboldeşte îndoiala,  auziţi ce zice S. Freud: ''Cel care se îndoieşte de dragostea sa are tot dreptul să se îndoiască, ba chiar e obligat să se îndoiască, de tot restul care ar trebui să conteze mult mai puţin.''